Feed on
Posts
Comments

Sunettu di l’ochu merlinu

Paulu Verlaine

Bughjosu è increspatu cume un uchjettu viulinu
Rispira umilmentu guattu à mezu à u marmuzzu
Umidu sempre di l’amore chi seguita a dolce fughjina  
Di e cule bianche è fine à u core di u sò orlu.

Filamenti simuli à lacrime di latte
hanu pientu sottu à u ventu crudele chi i rispinghje
À traversu picculi grumi di marma russiccia
Pè andassine à perde induve i chjamava a penta

U mò Sognu s’abbuccò spessu à a sò ventosa
A mò alma di u coïtu materiale gelosa
Ne fece a sò lacrimatogha rossa è u sò nidu di singhjozzi

Ghjè l’aliva spasimata è a pifana allisciata
Ghjè a canna induve scende a celesta pralina
Canaan feminile in’è l’umori rinchjosu

Albert Merat

Traduzione GC 5 di maghju 2012 

San Michele - Bonifazio de’ Pitati, Veronese - Basilica dei Santi Giovanni e Paolo, Venezia
L’erutismu hè crudele, porta à a miseria, esige ruvinose spese. Ghjè troppu caru pè esse à l’eccessu liatu à l’ascesi. In contraparte, i stati mistichi, estatichi, chi un strascinanu micca ruvina materiale ò murale, un si passanu di sevizie esercitate contra sèstessu. L’esperienza ch’aghju di l’uni è di l’altri spanna à mo vista ‘nant’à e cunsequenze cuntrarie di quelle duie sorte d’eccessu. Pè rinunzià à i mo vezzi erotichi, duverebbe inventà un novu mezu di crucificammi : un duverebbe micca esse imbriacante di menu di l’alcolu.

A raprisentazione di un visu asceticu, l’ochji brusgiati, l’ossi spurghjenti mi upprime sugnendu à mè. U mò babbu cecu, l’orbite cave, un nasu longu d’acellu magru, gridi di patimentu, longhe rise silenziose : mi garbarebbe d’assumigliammi ad ellu. Un mi possu passà d’interrugà e tenebre è tremu d’avè avutu sott’ochji, durante tuttu u mo tempu di zitellina, ‘st’ascesi invuluntaria, angusciosa.

Incuntrendu u distinu ch’un si pò eludà, un omu ha di prima un muvimentu di rinculu : escendu di a dissolutezza è di l’estasi, aghju trovu a strada di l’austerità. ‘Sta mane, a simplice idea di l’ascesi mi rendia a vita : un imaginava nunda di più bramevule. Un mi possu raprisenta avà a listessa imagine senza disgustu. Mi rifiutu di diventà ustile, l’ochji cavi, smagriti. Se ghjè vera che fusse u mò distinu, un possu fughjelu, un possu nemmenu suppurtallu.

Mi prupongu una prima forma d’ascesi : una sana simplicità. L’estrema mubilità, l’alternanza di l’esaltazione è di e depressione, viotanu l’esistenza di contenutu : nunda di peghju ch’un eccessu d’ardente velleità. Imagineghju à a fine a povertà cume una cura.

Notu un imagine descrivendu (abbastanza male) una visione estatica : “un anghjulu apparisce in celu : un hè che un puntu luccicosu, avendu a pagnura è l’upacità di a notte. Ha a bellezza di u lume internu, ma, ‘n’è un vacillamentu impercettibule, l’anghjulu pesa una spada di cristallu chi si rompe”.

‘St’anghjulu hè u “muvimentu di i mondi”, ma un lu possu ama cume un essere analogu à l’altri. Ghjè a ferita, o a fessa, chi, piattata, fà di un essere un “cristallu chi si rompe”. Ma benchè un lu possu amà cume un anghjulu, ne cume un entità distinta, ciò che ne aghju chjappu liberò ‘n’è a mò persona u muvimentu chi mi dà a brama di more è a ncessità di un esse più.

Ghjè avvilente di reduce a vuluttà di a tristezza, vuluttuosa quantu a tristezza fà male, à a vulgarità di un tema litterariu. Quandu a vuluttà ha l’ochji di l’ascesi, quandu u turmentu rode candidamente ciò chi ghjè in causa si lucalizeghja in celu, in’è a notte, in’è u fredu, micca ‘n’è a storia litteraria.

“Diu, dice Anghjula da Foligno (cap 55), ha datu à u sò Figliolu che amava, una tale puvertà chi un c’hè mai statu ne ci sara povaru ugualu ad ellu. Eppuru ha l’Essere pè pruprietà. Possede a sustanza, è ghjè à tal puntu soia che ‘sta pussessione ghjè sopra di a parola umana. Eppuru Diu l’ha fattu povaru  cume si a sustanza un fussi micca soia.

Continue Reading »

Agghjurneraghju ‘stu lessicu à misura di u prugressu di a traduzione

Continue Reading »

Eric Dordilly

«In’è una sposa desiderebbe ciò ch’omu trova sempre in’è e done di stradacce a marca di u desideriu sudisfatu.»

Scrivu felice di l’uccasione chi m’ha permessu di saziammi. Di novu, imagineghju accessu è vita pussibule. Senza rassegnammi.

In’è una serenità acuta, davanti à u celu stellatu è neru, davanti à a culletta è à l’arburi neri, aghju ritrovu ciò chi face di u mò core una brustasgia cuverta di cendara, ma ardente in ‘entru : u sentimentu di una presenza irreduttibule à qualessa nuzione, ‘sta spezia di silenziu di fulmine qu’inizià l’estasi. Diventu sfughje immensa fora di me, cume se a mò vita si sculessi in fiumi losci à traversu l’inchjostru di u celu. Un sò più allora propriu eiu, ma ciò che esciutu da me tocca è chjode in’é a sò strinta una presenza senza cunfini, ella stessa simule à a perdita di a mò propria persona : qualessa un hè piu ne eiu ne altra, ma un basgiu prufunde, in’è quale si perderebbenu i cunfini di e labbre, si lia à ‘st estasi, cusi bughjosu, cusi pocu straniu à l’Universu cume u corsu di a Terra à traversu a perdita di u celu.

A ‘stu mumentu pò principià u Sacrifiziu. A ‘stu mumentu riprincipià l’Insudisfazione, a Zerga è a Fierezza. In’é u silenziu, un acellu neru à l’ale scomode, carcu di odiu finu à per sè, avidu di toglie ciò chi si chjama sempre Tenerezza, Amore : l’estasi ha cessatu d’esse tullerevule è sola rimane une virilità viota………………………………………………………………….. Mi ritrovu sulitariu : à a fine, l’ortu si stende davanti à me custruitu in prufundezza, cume l’architettura d’un vastu munumentu funerariu, apertu sottu à i mò pedi ; cusi bughjosu, cusi prufunde, chi pare un abissu.

A mò descrizzione hè incerta è magaru inintelligibule. Imagineghju un omu à l’articulu di a morte, vulendu dà qualchi segnu, un’ultima volta, testimunià di a sò vita. U segnu indetta che si passa una cosa, ma che cosa ? Eppuru, a credu, puderebbe esse seguitatu, pruvà à mò fedeltà (più sana in’é a prima parte che ‘n’é a seconda).

In’é un cau à tumbà i boi. U mò capu sodu di campagnolu resiste. I colpi  di mazza di l’alcolu un marcanu più indè mè che un «desideriu insudisfattu». Hè difficiule d’intravede, in’é u disordine di ‘ste pagine, l’incuerenza mediocre di una vita. Se una virtù sussiste dentr’à mè, l’esauriscu à vene à capu di a vulgarità di e circunstanze, à diventà inchjappevule, à liberammi senza una parolla di ciò chi mi pare d’inchjuvammi.

Continue Reading »

A notte stillata

U ghjornu ch’ò principiu di scrive (u 5 di settembre 1939) un hè una cuicidenza. Principiu di colpa à l’eventi, ma un hè micca pè parlanne. Scrivu ‘ste note, incapace d’altre cose. Mi devu lascià andà ormai à muvimenti di libertà, di capricci. A l’impruvisu, hè ghjuntu per me u mumentu di parlà senza ambachi.

M’hè impussibule di leghje. Almenu a maiò parte de i libri. Un ne aghju laziu. Un eccessu di travagliu mi stancheghja. Ne aghju i narbi rotti. Sciumbru assai. Mi sentu fidatu à a vita quandu manghju è beiu cio che mi piace.  A vita hè sempre un incantu, una manghjata, una festa : sognu oppressivu, inintelligibule, arricchitu nemenu d’una seduzzione di quale ghocu. U sentimente di a furtuna mi dumanda d’esse à pettu d’una sorte difficiule. Un sarebbe micca furtuna s’ella un fusse un’incuntestevule scimesca.

Aghju principiatu à leghje, rittu ‘n’è un trenu pienu à tappu, u “Livre des visions” d’Anghjula da Foligno. Ricupìu, senza sapè dì à quale puntu aghju brusgiatu : u velu quì si strappa, sortu di a nebbia induve si dibatte a mo inputenza. U Sipiritu Santu parlà à a Santa : “Vocu à parlati durante tuttu u viaghju : a mò parola un serà micca tagliata è ti disfidu di ascultane un altra, perchè t’aghju liatu è un ti cappiaraghju che tu un sia revenuta quì una seconda volta, e ancu, un ti cappiaraghju solu che rilativamente à ‘sta gioia d’oghje ; ma di quantu à u restu, mai, mai, se tu mi teni caru.” Quellu chi seguita sprime un amore cosi ardente ch’un suppliziu pare u legnu che ci si vole à ‘sta brustasgia. Vivu cume un porcu di quant’à i cristiani senza fermami à ‘st’idea buffa ; di ciò ch’ò mi sentu praticamente alteratu, ghjè di brugià : soffru di un brusgìà a toccu meiu à u puntu d’avvicinà a morte fin tantu di rispiralla cume u soffiu di un essere caru.

Tuttu accade ‘n’é una penombra ardente, suttilmente privata di sensi. U male di quale a terra hè a preda mi pare inagguantevule : qualcosa di silenziosu, di sfughjevule, chi esaspera è esalta.

Continue Reading »

disaccordi di l’arnese

Una volta, ‘nné una legnameria, hè stalbatu un insolita assemblea : l’arnese di u bancalaru era adunitu a u cumpletu pè pruvà à cuncurdà e so disferenze.

U martellu avia a presidenza, ma l’assemblea li cherse subitu di sorte per colpa chi facia troppu rimore e ch’un pudia ferma si di martellà. U martellu accettò di piega si a ‘sta censura sottu a cundizione che u tornavita fubbe messu fora anch’ellu. Dicia che c’era bisognu di dà li una mansa di giri prima ch’ellu servissi à qualcosa.

U tornavita cascò d’accunsentu se a carta smerigliu fussi mandata fora anch’ella. Li rinfacciava d’esse raspiosa è di truva sempre mezzu di strufina si cu l’altri.

A carta smerigliu farebbe à a cundizione espressa che u metru nastru sia spulsatu perchè passava u so tempu à misurà li altri à u sò parè chi u dava sempre cume l’unicu à esse perfettu.

Quandu, a l’impruvisu, rientrò u bancalaru… Si misse subitu u scurzale e principiò à travaglià. S’infuriò cu u martellu, a carta smerigliu, u metru nastru e u tornavita. A a fine, u legnu primaticciu è raspiosu diventò una bella scacchera.

Ma, subitu dopu chi u bancalaru si n’andò, l’assemblea ripigliò e sò deliberazione.

Voghju sparte cu voi u piacè ch’aghju avutu ‘sta fin di simana à traduce una puesia suttile, dilicata, feminile, agresta è prufondamente corsa.
‘Sta puesia scritta da un’amica capicursina Anghula Paoli, l’aghju chjappa ‘nant’à a rivista “Terres de Femmes“. ‘Sta rivista mette in luce (in lucciula) testi rari, belli, scelti apposta, da un gustu, quellu d’Anghjula, sempre giustu pè sbuscà pezzi incantevuli di lochi induve, noi altri, un savemu mancu mette l’ochji. E, à mezzu, ci sò i soi, i testi, cume chjarasge chi compienu u nostru pranzu spirituale.

sfila groppa attundata sapavanti  fiancheghja a muretta

Ph., G.AdC

ne i pini l’ambata
vugheghja à u sole
si ne ghjoca di a vampatella di l’auturnu
immobile attesa né a luce vellata

fucile in spalla cacciadori appustati
i cignali hanu sbaccaghjatu tuttu
terra pesta è stravolta

animali appiattati
ne u silenziu
solu u muscheghju

dicenu pocu l’omi
sguardi bughjosi induve nulla s’avvede

seguitu a striccia d’una furmicula
- muta d’un altru silenziu -
viaghja dirittu dirittu
mancu impaghjata
da a pula che inalza
di punta à a so mendibula
sò a mastarucula
chi sfila a sò strada
à tavuletta
senza ebbrezza

cumu s’avviessi
cu un tale cantellu davant’à l’ochji

[magaru ? ma chi possu sapè ?
i sò ochji lenticulari
sò pruvisti di lente d'ingrandimentu
articulate è mobile]

cumu distinguissi 
a sò strada tra e mille strade
aperte

sfila groppa attundata
capavanti
fiancheghja a muretta
cunturneghja i ciuffi di murze
e macchje di patelli
e di schizzetti
null’ esitazione

furmicula falciadora
perche cercà cusì luntanu
a pruvista che t’hai
a manu di u tò purtellu

eccu induve si rende
capavanti
sta crepa di muretta grisgia
Induve s’affaccendanu
mille tercane
di a sò parentella

pula tesa
capavanti
sprimurata
di l’Universu
s’infila
sparisce

a seguitu da u core leghju
in minghjula furmicula spechju
e quistione chi mi stuzzicanu
eppuru chi savessi ella
di a finalità di a vita
nulla chi li sussuressi
che Falcina l’aspetterebbe
à a torta di a strada

hè falsu di dì ch’ella viaghja
capavanti ella trafurcineghja
senza lagni voga a piccule avvincule
incavalcheghja e fruscule secche senz’imbattu
astuta mastarucula ostinata chi vucatonda
a rasu di u disertu petricosu di a strada

pudè seguità a lillipuziana tuttu u tempu che dura u sò percorsu infiachevule
mi lasciu begulà da u ventu lembu di vestitu alzatu à i ghjinochji
auistione senza risposte di l’allusinghi tepidi chi burdeghjanu ‘nant’à a mo pella
i mò ochji di ciucci à mò voce zitellina – dice – pè parlali di a furmicula
di e sò vogulere effimere

magaru bisogna à ritruvà in sè a zitellina chi dorme

un alisu malvu rusulatu pesa à sò asta
di sopra a u ripale
immobile attesa né a luce vellata

Anghjula Paoli (Traduzione G. Capirossi)

Puema di a zitellina (Peter Handke)


Quandu era ciucciu u ciucciu
Marchjava i bracci penciuli
Vulia chi u vadellu sia fiume
E che u fiume sia fiumone
Chi ‘sta pozza sia u mare

Quandu era ciucciu u ciucciu
Un savia micca ch’ell’era ciucciu
Tuttu per ellu avia un’alma
E tutte l’alme eranu une

Quandu era ciucciu u ciucciu
Un avia parè ‘nant’à nunda
Un avia abitutine
Pusava à a moda turca
Smarrava à a corsa
Avia un ciuffu ribellu
Un scrignulava micca quand’era fotografiatu

Quandu era ciucciu u ciucciu
Era u tempu di quesse quistione
Perchè so eiu è perchè micca tu ?
Perchè so qui è micca quallà ?
Quandu principia u tempu è finisce u spaziu ?
A vita à u sole, un hè micca un sognu ?
Ciò ch’ò vegu, stogu à sente, rissentu
Un hè micca simpliciamente
L’apparenza di un mondu à u mondu ?
Esiste veramente u Male è a ghjente veramente gattiva ?
Cume si face ch’eiu, chi sò eiu, prima di diventa,
Un era micca, è ch’un ghjornu eiu, chi sò eiu
Un saraghju piu ‘stu eiu ch’ò sò.

Peter Handke 

Moltifau fotografiatu da Francesca Capirossi

In Moltifau, di notte, à mezu à una giratona.
U muraglione stende e sò code, ranghi d’ovi granitichi, cachjaroni di a terra, cala e mò spalle, u mò spinu, è i mò ochji versu u mare stellariu, u latte di sumenta di l’Universu. Un ramu di leccia trasalisce, stuzzicatu da u muntese, è mi rinfresca u fronte. Mi pare di fà un volu sopra u mondu celestu, cume un anghjulellu ritrosu. Pensu subitu à ‘ste mundaglie chi pupulanu e pianete aggregate in giru a e stelle. S’elli ci fussinu cridenti chi prigavanu i sò Dii, tandu sentia cullà un frombu di fede versu mè. Mi venera subitu a sete di nettaru, cume li altri ospiti di l’Olimpu. E i grilli intusiatichi ghjocheranu a manate ginerose a lira d’Apolloniu. Induve ghjè l’insù ? Induve ghjè l’inghjò ? Saraghju passatu ne una scatula chi m’avera svultulatu a mente chi aghju i mò sogni mischiati ‘ncu i mò ricordi. Certi dicenu chi ghjè a vita cusì : di un ricordu un sai mai s’ell’hè accadutu ò se tu l’hai sugnatu. Eppuru femu tutti nice d’esse sicuri. Mi crociu e braccie chi a petra mi pare una dolce strapunta è l’anche. Un pudia avè più bella posta pè gode di u viaghju, ch’ell’un si fermessi mai.
Disgraziate che pò site… ‘Stu muraglione un esiste più, hè statu rimpiazzatu da una muretta petricosa incimentata. Si chjamava u Ponticellu, a nave stillaghja di a mò zitellina. Eppuru, un era micca un veru ponte, chi, acqua, fora di una surgente vicina, un ne vidia micca. Eiu l’averebbe chjamatu vulinteri u Ponti-celu

Fantina (Bjork)

Bjork

Sò una funtana di sangue
Ne a forma di una giuvanotta
Si l’acellu nantu u bordu
Ipnutizatu da u macinellu

Beii me,fami sente vera
Ciuttà u tò bizzicu ne u ruscellettu
Ghjocu, Ghjuchemu, Ghjè a vita
L’amore hè una strada a dui sensi di sognu

Lasciami avà, ma rivene ‘sta sera
A marea ti fara vede a strada
Se tu ti scordi di u mo nome
Starei sviatu
Cume un pesciucane
Trappulatu ne una cala

So una strada di bruste
Brusgiandu sottu a i tò pedi
Si quellu chi marchja nantu à me
Sò u tò carrughju a sensu unicu

Sò un sussuru ne l’aqua
Un sicretu per tè da sente
Si quellu chi maturisci luntanu
Quandu ti attraiu vicinu

Lasciami avà, ma rivene ‘sta sera
A marea ti fara vede a strada
Se tu ti scordi di u mo nome
Starei sviatu
Cume un pesciucane
Trappulatu ne una cala

Sò un arburu chi face cresce i cori
Unu per ognunu che tu pigliì
Tu si a manu di l’intrusu
Eiu sò u ramu che tu rompi

Parollle : Sigurjón Birgir Sigurðsson
Musica : Bjork

Next »